Aleile oamenilor, casele câinilor – O introducere

Percepțiile despre animale ca fiind „amenințări” sau „bătăi de cap” sunt mai degrabă construite social și politic decât „naturale” și „reale”... aceste construcții sunt totuși influente, și animalele de pe străzi sunt în mod obișnuit clasificate în categorii de non-apartenență în orașe, precum „fără adăpost”, „rătăcite”, sau chiar „sălbatice” sau necivilizate.[^1]

Subiectul câinilor care locuiesc pe străzile din România este abordat des de cetățeni, atât de noua clasă de mijloc, cât și de asociațiile non-profit, politicieni sau activistx, și este unul dintre motivele pentru care România este descrisă ca fiind periculoasă și inumană în presa internațională.[^2] Deși aceste remarci nu sunt total nejustificate, nu sunt nici pe deplin adevărate și nici prea precise.

Cât de „periculoasă” este România pentru cetățeni datorită prezenței câinilor de pe străzi, rămâne de văzut. Ce fel de parametrii sunt urmăriți: numărul cazurilor de rabie, numărul mușcăturilor sau decesele rezultate din cauza mușcăturilor? De exemplu, cazurile de rabie umană care în Europa este considerată o zoonoză foarte rară și prevenibilă prin vaccinare sunt până la urmă nesemnificative. Din 2006 până în 2012 România înregistra aproximativ un singur caz pe an, iar din 2012 nu au mai fost înregistrate altele – conform unui raport epidemiologic din 2019.[^3] De altfel, un studiu publicat în 2015 raportează că din anii 90 încoace în România au fost înregistrate 11 decese datorate mușcăturilor câinilor de pe străzi, un număr mai mic ca în Marea Britanie, care din 2005 până la data publicării studiului înregistra 17 decese datorate mușcăturilor câinilor cu proprietar.[^4] Comparând aceste cifre menționate cu un alt studiu mai amănunțit din 2021 vedem că deși România a înregistrat în total un număr mai mare de decese decât Marea Britanie, din 1995 până în 2016, diferența este totuși mică, iar Ungaria și Franța se află în cele din urmă în capul listei.[^5] De asemenea, urmărind incidența deceselor apărute în urma mușcăturilor de câini raportată la numărul de locuitori, vedem că România nu este de fapt nici prima, nici a doua, nici a treia în topul țărilor din Europa, ci Ungaria, Cipru și Finlanda. [^6]

Poate reprezentarea României ca o țară crudă în mod voit față câini are mai mult sens decât imaginea „amenințătoare” față de cetățeni pe care a primit-o. Sigur, această etichetă este de înțeles din anumite puncte de vedere, în special când ne gândim la legea eutanasierii (258/2013) și diferitele practici locale violente. Cu toate acestea, ea nu ia în considerare modurile diverse prin care cetățenii au grijă și acționează din compasiune față de locuitorii străzilor,[^7] precaritatea multora dintre aceștia, sau faptul că „eutanasierea” animalelor care locuiesc pe străzi nu se întâmplă doar în Estul Europei. Când vine vorba de omorârea animalelor complet sănătoase, printre care chiar și mult iubitele „animale de companie”, care ajung în „adăposturile” americane, eutanasierea lor este văzută uneori – în mod contradictoriu – ca fiind o variantă „mai bună” pentru ele decât o viață trăită pe străzi sau în jurul oamenilor nepăsători.[^8]

Sentimentele de compasiune, desigur, în orice fel se manifestă ele pe plan local, nu sunt împărtășite de toată lumea. Câinii care trăiesc pe străzile din România sunt portretizați adesea ca niște bestii care sfâșie oamenii,[^9] deși o mare parte din interacțiunile violente sunt cel mai probabil datorate provocărilor, abuzurilor și agresiunilor din partea oamenilor,[^10] cât și un rezultat al procesului de urbanizare, gentrificare și privatizare al spațiului care crează un mediu ostil și precar pentru multe animale non-umane.[^11]

În prezent, în lipsa unui proprietar, câinii, dar și alte animale „fără stăpân” care circulă pe străzile din România, precum pisicile care nu sunt în acest sens „domesticite cum se cuvine”, sunt văzute adesea ca animale „hoinare” într-un spațiu nepotrivit lor. Aceste animale non-umane fie sunt percepute ca „paraziți” pentru că „ocupă”, „dăunează”, și „poluează”, ordinea publică prin simpla lor prezență,[^12] fie ca niște simple animale „amărâte” care instigă milă datorită prezenței lor „rătăcitoare” printre oameni și mașini. În orice caz, ele nu sunt văzute ca membrii ai societății, nu au dreptul să decidă pentru ele, cum sau unde să fie, nici cu cine să locuiască, ci sunt văzute ca fiind nelalocul lor.

Prezența câinilor și a pisicilor în spațiile publice este legitimă și acceptată doar atunci când sunt proprietatea cuiva, asemenea modelului occidental.[^13] Astfel, de orice parte a spectrului politic ne uităm în prezent, spațiul public nu le aparține, fie pentru că aceste animale sunt o sursă de „pericol”, „mizerie”, „poluare”, și „boală”, fie dimpotrivă: pentru că spațiul public le pune viața în pericol. Această apartenență la un spațiu care este „corespunzător” lor, este trasată și retrasată de oameni prin distincția modernă dintre Natură și Cultură, prin ceea ce este constituit ca Civilizat și Necivilizat, Public și Privat, și nu în cele din urmă Om și Animal.

În ochii publici, câinii care sunt în afara statutului de proprietate sau a unui adăpost uman, și care trăiesc în vecinătate cu oamenii, devin o problemă care trebuie rezolvată. În funcție de statutul pe care-l primesc, de „paraziți” sau „orfani”, diverse încercări de a-i înlătura din spațiul public apar, fie pentru „binele” Omului (alb, urban, membru al clasei de mijloc), fie pentru „binele comun” sau al lor. Uciderea acestora este justificată prin prisma „sănătății” și „bunăstării” publice, sau a esteticii corespunzătoare unui spațiu urban European.[^14] Astfel, până și „cel mai bun prieten al omului” sfârșește în a fi omorât atunci când ajunge să fie considerat un „surplus” și este nedorit de oameni.[^15] Pe cât de arogantă, violentă și lipsită de etică este omorârea acestora în România sau în alte părți – întreținând și întărind în același timp percepția că animalele de pe străzi sunt un fel de gunoi public nociv – această practică nu implică doar costuri enorme, cât și permanente, dar este în cele din urmă total ineficientă, atât pe termen mediu și în special pe termen lung, când vine vorba de controlul populațiilor de câini – tocmai ce își propune să realizeze.[^16]

Ca soluție alternativă la această practică ineficientă și imorală, cetățenii și multe organizații non-profit din România propun și se investesc fizic, cu toate resursele și puterile pe care le au, fie în prinderea, sterilizarea și relocarea acestora ca „animale de companie” în locuințele occidentalilor mai înstăriți și „mai civilizați”, fie în prinderea, sterilizarea și returnarea lor în locația din care au fost ridicați. Însă, deși sterilizarea câinilor care locuiesc pe străzi poate fi înțeleasă ca un răspuns urgent la legea eutanasierii și a pericolelor umane precum accidentele rutiere, ea nu este percepută de toți cetățenii ca un răspuns contextual, tactic și de moment în fața diverselor presiuni politice, economice, sociale, materiale sau de altă natură. Din contră, înlăturarea animalelor din spațiul public devine în sine proiectul politic propus, iar sterilizarea: echivalentul „responsabilității” și a unei „bune îngrijiri”.

După cum vom vedea pe parcursul cercetării, intervenția chirurgicală practicată sub numele de gonadectomie, operația prin care gonadele sunt îndepărtate, nu aduce doar „beneficii fără riscuri”[^17] cum este adesea prezentată, și nu are ca scop doar controlul reproductiv. Modificarea comportamentului individual prin înlăturarea testiculelor și a ovarelor, care de altfel produc hormoni esențiali în dezvoltarea organismului, este împachetată și sub forma unui „beneficiu” adus viitorilor proprietari. Intervențiile care elimină funcțiile reproductive fără un impact negativ asupra hormonilor, care de altfel nu modifică nici comportamentul paciențiilor, precum vasectomia sau histerectomia, sunt extrem de rar discutate. Acestea nu fac parte din pregătirea medicilor veterinari din România și sunt extrem de rar practicate, chiar dacă sunt din ce în ce mai des menționate în literatura de specialitate și sunt operații relativ simple și rapide.[^18]

O mare parte din câinii care ajung să fie sterilizați sunt tocmai aceia văzuți ca fiind „fără rasă” care trăiesc pe străzi, în multe cazuri în preajma persoanelor marginalizate, rasializate, fără adăpost, sau cu resurse limitate, în timp ce câinii care sunt considerați de „rasă pură” continuă să fie înmulțiți în societatea românească.[^19] Aceștia sunt vânduți pentru a face un ban în plus sau pentru diverse mofturi umane, iar o mare parte din ei ajung din nou pe străzi, abandonați la marginea pădurii, a unui sat, sau în mijlocul câmpului. Abandonul masiv de către proprietari și deținători a puilor, dar și a adulților, care nu sunt doriți din diverse motive de către oameni, ajunge să fie unul dintre factorii principali care contribuie la creșterea sau menținerea numărului de câini pe străzi.[^20] De aceea, e important de văzut și cine rămâne în urma sterilizărilor masive sau poate chiar eficiența lor într-un anumit sens, având în vedere că înmulțirea intenționată a „animalelor de companie” se practică fără nicio problemă în țară, iar programele de prindere/sterilizare/returnare trebuie să atingă un procent foarte mare (cel mai probabil peste 75%) de sterilizări, pe o perioadă mai lungă de timp, pentru a da rezultate.[^21]

Această analiză în desfășurare care vizează și sterilizarea, nu trebuie înțeleasă ca o critică adusă persoanelor care se îngrijesc de viețile diferitelor animale de pe străzi, încercând din răsputeri să le ofere o viață mai bună, ci asupra diferitelor practici de control ale populațiilor non-umane și a ce anume este considerat „adecvat” acestora. Numai înțelegând mai clar relațiile de putere în care suntem implicațx putem schimba imaginarul politic, și ulterior practicile aferente acestuia. Ceea ce gândim nu este la polul opus de modul în care acționăm, ci este însăși un fel de a acționa, cum și practicile nostre sunt în același timp un fel de a concepe alte lumi posibile.

Discursul din jurul sterilizării, însă, nu problematizează încălcarea autonomiei corporale sau modificarea comportamentului acestora, nici relațiile de putere dintre oameni și celelalte animale care stau la baza prevenirii nașterilor ce „trebuie controlate”, în primul și-n primul rând, pentru că sunt nedorite de către oameni.[^22] Acesta nu aduce în discuție un proiect emancipator de modificare a spațiului public, ci are ca scop final același plan de înlăturare a câinilor și pisicilor „fără stăpân” de pe străzi. Astfel, putem spune că toate discursurile prezente, atât cele care militează pentru reducerea populației prin orice mijloc posibil (uciderea lor), cât și cele care propun controlul acestora prin intervenția chirugicală de îndepărtare a gonadelor ca o soluționare „umană”, au ceva în comun. Aceste variante propuse și practicate, care nu sunt doar niște răspunsuri apolitice, luate cu ajutorul adăposturilor, medicilor veterinari, ONG-urilor și a cetățenilor de a rezolva o simplă „problemă”, au ca scop reducerea semnificativă a animalelor din spațiul public – considerate ca fiind nelalocul lor.[^23] Obiectivul final fiind acela de a înlătura, în întregime, animalele care sunt considerate domestice și trăiesc în prezent fără proprietar în preajma așezărilor umane.

Locuitorii non-umani ajung, în cele din urmă, să fie clasificați ca „intruși ai spațiului public”, iar numărul lor devine problema numărul unu. Chiar dacă oamenii au ocupat o mare parte din spațiul disponibil inițial și altor animale – proces prin care urbanizarea însăși devine o strategie antropocentrică de colonizare a spațiul non-uman văzut ca „tărâmul nimănui” – acest lucru nu este luat în considerare.[^24] De aceea, putem vorbi despre aceste demersuri ca rezultat al unui ansamblu mai mare de biopolitici antropocentrice[^25] orientate spre controlul eficient al corpurilor și populațiilor non-umane. În alte cuvinte, un ansamblu de politici și practici prin care este menținută separarea dintre Om ca non-animal și Animalul ca non-persoană sau ca proprietate, care face ca existența lor să fie un simplu număr de gestionat.

Cu toate că viața multor animale de pe străzile din România este grea, periculoasă și adesea nefericită, condițiile tragice nu dictează și nu justifică excluderea lor forțată din locurile în care trăiesc și propunerea unei singure alternative identică țărilor vestice: izolarea lor în casa omului ca „animale de companie” și transformarea acestora în proprietate.

În concluzie, câinii, cât și alți sinantropi din spațiul public, care nu sunt văzuți nici ca „animale sălbatice”, dar nici propriu-zis „domestice”, sunt fie niște „bătăi de cap” de care trebuie să scăpăm cu orice preț, fie niște „victime” care au nevoie să fie salvate, incapabile de a înțelege și decide ce e mai bine pentru ele. Putem spune, în acest sens, că eforturile prezente nu sunt focusate pe împotrivirea, schimbarea sau rearanjarea traiectoriilor care împing viețile acestor ființe înspre diverse riscuri, ajungând în cele din urmă să fie dependente de mila oamenilor, ci dimpotrivă ele urmăresc înlăturarea non-umanilor din mediul în care trăiesc. Câinii care locuiesc pe străzi fie sunt introduși și integrați în spațiului domestic al familiei burgheze occidentale și sunt în acest sens incluși în Societate ca extensie a lucrurilor umane – în niciun caz ca actori politici – fie urmează să fie înlăturați, într-un fel sau altul, din Societate datorită categorisirii lor ca extensie a Naturii „sălbatice” scăpată de sub control. Spațiul public nu este problematizat niciodată pentru a fi schimbat, ci persistența anumitor animale în acest spațiu este ceea ce intră mereu în discuție. Astfel, oamenii ajung să aleagă în locul lor, iar interesele, dorințele, relațiile sociale și teritoriale existente pe care acestea le au, sunt adesea ignorate și minimizate. Locuitorii non-umani ai străzilor sunt supuși în mod constant unor procese prin care mobilitatea, autonomia corporală, alegerile individuale și de multe ori chiar existența lor ajunge să fie controlată cu strictețe de oameni.

Acest studiu urmărește și speră atât să se alăture diferitelor inițiative activiste, cât și să împingă imaginarul politic înspre o varietate mai largă de posibilități care să îmbunătățească viețile animalelor non-umane din spațiul public. Problematizând procesul de modernizare, urbanizare, gentrificare și privatizare, cât și discursurile din jurul „civilizării” și Europenizării României, împreună cu practicile de gestionare a corpurilor și populațiilor de câini sau a altor locuitori din spațiul public, putem analiza mai bine relațiile existente dintre oameni și celelalte animale în zona urbană și poate chiar da naștere altor ansambluri politice. Având ca scop studiul așa-numitei „problemă a câinilor vagabonzi” din România și practicile biopolitice aferente ei, această cercetare chestionează, în același timp, cui îi aparține spațiul public și ce fel de bariere și violențe (instituționale, intersubiective sau epistemice)[^26] traversează acest spațiu pentru a explora alte moduri de coabitare și rezistență dintr-o perspectivă axată atât pe diminuarea relațiilor de putere, cât și pe lărgirea agentivității și libertății non-umanilor.

Pentru a ne îndrepta cu adevărat spre alte ansambluri politice, alte lumi posibile, în primul și-n primul rând, trebuie să ne desprindem de aroganta idee că relația omului cu lumea este centrală și să acceptăm că toate animalele (umane și non-umane) în felurile lor specifice, creative și imprevizibile sunt prinse, împinse și surprinse de rețelele din care fac parte, traducând lumea într-o sumedenie de feluri capabile de a produce schimbări pozitive asupra felurilor în care conviețuim – e musai, însă, să le sprijinim și să le oferim oportunitatea de a face asta!


[1] Narayanan, „Street dogs at the intersection of colonialism and informality”, 479.

[2] Karamaniola, Bucharest Barks, 1-11.

[3] European Centre for Disease Prevention and Control, „Rabies”, 2.

[4] Pencea și Brădățan, „Stray Dogs in Romania”, 1;

[5] Sarenbo și Svensson, „Bitten or struck by dog”, 5.

[6] Sarenbo și Svensson, 2.

[7] Karamaniola, 191-192.

[8] Frommer și Arluke, „Loving Them to Death”, 6-7; Palmer, „Killing Animals”, 173.

[9] Karamaniola, 81.

[10] Narayanan, „Street dogs”, 486; Patronek et al., „Co-occurrence of potentially preventable factors”, 1732. Analizând observațiile organizației (WSD) de salvare a câinilor din India, Narayanan precizează că uciderea câinilor crește în aceelași timp numărul mușcăturilor provocate de aceștia deoarece pe măsură ce câinii sunt uciși, alți câini din vecinătate sau de pe străzi se deplasează în locurile în care trăiau aceștia. Acest fenomen duce la creșterea numărului de lupte între câini, cât și la atacurile lor panicoase asupra oamenilor. În studiul lor, Patronek et al. au raportat că în SUA, deși extram de rare, 78.1% dintre fatalitățile rezultate din mușcăturile de câini sunt atribuite câinilor care au un proprietar de mai mult de 90 de zile, dintre acești câini 76,2% sunt izolați de interacțiunile regulate și pozitive cu oamenii, fiind ținuți în lanț de exemplu sau într-o arie îngrădită. Din 256 de fatalități raportate pe o perioadă de 10 ani, 190 dintre acestea (74,2%) s-au întâmplat pe proprietatea privată a proprietarilor de câini. Printre aceste lucruri, cea mai izbitoare constatare fiind apariția concomitentă a mai multor factori declanșatori care sunt adesea sub controlul proprietarilor: izolarea câinilor de la contact și interacțiuni pozitive cu oamenii, evitarea și prevenirea conflictelor, abuzul și neglijarea directă de către proprietari, nesupravegherea câinilor în preajma copiilor mici și a adulților vulnerabili și nefamiliari câinelui, și închiderea sau legarea câinilor într-un spațiu izolat în care sunt neglijați.

[11] Vezi Palmer, „Colonization, urbanization, and animals”; Hubbard și Brooks, „Animals and urban gentrification”; Narayanan, „Street dogs”.

[12] Karamaniola, 10; Karamaniola, 93; Marchesini, „Animals of the City”, 90.

[13] Karamaniola, 4-5; Srinivasan, „The biopolitics of animal being”, 6; Howell, At Home and Astray, 100-101.

[14] Karamaniola, 50. Vezi și Hubbard și Brooks, 6-7; Holmberg, Urban Animals, 39.

[15] Shingne, „The more-than-human right to the city”, 7. În text este menționat cum câinii sunt portretizați ca niște obiecte sau bunuri produse în exces, nu ca niște ființe vii, când vine vorba de controlul populației acestora.

[16] Arsene, „PROIECT PRIVIND GESTIONAREA CÂINILOR”, 4. Srinivasan și Nagara, „Deconstructing the Human Gaze”, 1085; Pencea și Brădățan, 8; Pencea și Brădățan, 5; Srinivasan, „Remaking more‐than‐human society”, 4.

[17] Reichler, „Gonadectomy in cats and dogs”; Urfer și Kaeberlein, „Desexing Dogs”.

[18] Kutzler, „Gonad-Sparing Surgical Sterilization in Dogs”; Farhoody et al., „Aggression toward Familiar People”; Parsemus, „Hormone-Sparing Sterilization”.

[19] Srinivasan și Nagara, 1085.

[20] Arsene, 3.

[21] Crawford și Calver și Fleming, „A Case of Letting the Cat”, 3; Pentru a reduce numărul pisicilor „hoinare”, este menționat că programele de prindere/sterilizare/returnare trebuie să sterilizeze, pe parcursul mai multor ani, peste 75% din populația fertilă.

[22] Palmer, „«⁠Taming the Wild Profusion of Existing Things»⁠”, 127; Vezi și Palmer, „Killing Animals”, 183.

[23] Srinivasan, „The biopolitics of animal being”, 11.

[24] Narayanan, 480.

[25] Narayanan, „Street dogs”, 490.

[26] Wadiwel, The War against Animals.